Gheorghe Sarau


Acestea chiar sunt cuvinte rrome? – I-

Posted in Uncategorized de gheorghesarau pe Iulie 7, 2009

Ce vorbim? Astea chiar sunt vorbe “ţigăneşti”?

S-a dus vremea când toată lumea credea că mişto vine din germ. “mit Stock”, adică “cu baston”, care va sa zică, “frumos, bine, şic”. Între timp, mai cu seamă după 1990, când, “la vedere”, începe să se studieze şi să se cultive limba rromani, o seamă de “enigme“ lexicale sunt dezlegate. În anul 1966, studiul de 92 pagini publicat de marele lingvist Alexandru Graur în anul 1934 (v. “Buletin Linguistique”, II (1934), p. 108 – 200), dedicat împrumuturilor în limba română din limba rromani, avea să fie revizuit şi îmbogăţit de ilustrul turcolog Vladimir Drimba, dar, din păcate, oprit de la difuzare. Abia în anul 1992, articolul său avea sa fie “re”publicat în aceeaşi revistă, “Studii şi Cercetări Lingvistice”, XLIII /1992/, nr. 2 (p. 173 – 190) şi nr. 3 (p. 253-278).

Dar, dincolo de decodările oferite de către cei doi lingvişti, argoul românesc conservă încă zeci de mostre de sorginte rromă, am putea spune, inedite. Iată de ce, considerăm utilă trecerea în revistă a unor astfel de cuvinte intrate din limba rromani în română.

Dacă la nivelul cuvintelor, multor elemente româneşti le-a fost desluşită originea rromă (a se vedea arhicunoscutul barosan “eşti mare”, perceput ca “om mare, realizat, cu dare de mînă, om influent”), pentru alte cuvinte din argoul românesc există încă necunoscute. Pe de altă parte, chiar dacă, uneori, se “bănuieşte” originea rromă a unora dintre acestea (bulit, paradit, soilit etc.), puţini vorbitori care le utilizează ar putea să le explice  provenienţa. Cu alte cuvinte, la origine rrome, ne-am obişnuit într-atât de mult, încât cu greu am putea crede că ele sunt, într-adevăr, rrome. Aici am putea aminti, de pildă, numele de familie “româneşti?” şi poreclele, care s-au configurat în jurul cuvintelor rrome – nucleu kar “organ sexual masculin” şi bul “fund, anus”: Bulache, Buleaua, Buleandră, Carabulea, Carbarău, Marolicaru (cf. marro, manro, mangro, mandro “pâine”; li “;şi”), Tilicaru (cf. tikno, tikni”mic, mică”) sau în contextul altora (v. rr. mol “vin” şi numele de familie Molan ş. a.). Să notăm că bul a generat cuvinte în argoul românesc şi la nivelul substantivelor comune: bulan, bulău ş.a.

Dimpotrivă, alte cuvinte devenite recent româneşti sunt considerate rrome, deşi nu au legătură cu limba rromani (v., de ex., naşpa).

Şi la nivelul expresiilor, auzim, de multe ori, expresii “româneşti”, care, de fapt, sunt calcuri ori împrumuturi din limba rromani: a da cu vastul “a fura” (v. lb. rr. vast “mână”), Ce mi-e Tutea, ce mi-e Mandea, adică “(îmi) este totuna”, “tot un drac” – aici Tutea şi Mandea vin din formele de locativ ale pronumelor personale tu (tute “la tine”), respectiv me (mande “la mine”), pentru situaţii de tipul “Ce mi-e la tine, ce mi-e la mine”. Aici, încadrăm, evident, şi expresiile construite cu forma de locativ mande “la mine, în mine”: “Păi, tu îi spui astea lui Mandea?!”

Mukh les – ceea ce în limba rromani înseamnă “lasă-l!” – a dat în limba română “mucles!”, “taci!, atenţie!”. Pronumele personal vov “el”, în acuzativ les, se referă la “ea”, la “gură” (muj, în rromani, fiind de gen masculin, “el”). Într-o exprimare eliptică, trebuie să observăm că este vorba de Las-o! Tacă-ţi gura!, ceea ce, este de presupus că, într-o anumită conjunctură, “observatorii” neştiutori ai limbii rromani, s-au grăbit să decodeze prin “lasă-l (în pace)”, dar, de fapt, mesajul era: “Las-o! (Lasă gura!, Taci!). Se observă şi o variantă “feminină”, mecla (cf. rr. mekh la “las-o!”), dar este posibil ca raţionamentul eliptic să fi fost altul: “las-o [că este urâtă!], devenit şi “uite ce meclă are!”.

Ne apropiem, astfel, de “mui” (cf. rr. muj “gură; faţă”), care a generat în limba română o serie de cuvinte, sintagme şi expresii: muian “faţă urâtă”, muie, la muie, muist, muistăetc.

Unele cuvinte româneşti au apărut şi ca rezultat al confuziilor de sensuri din limba rromani. De pildă, în cazul cuvântului românesc caraliu, vorbitorii rromi de limbă rromani uneori au perceput cuvântul rrom hanralo [scris şi xanralo] “gardian, om al legii dotat cu hanro (“spadă, sabie”) în contextul altui cuvânt rrom (v. vulg. rr. karalo).

Dincolo de “şocul” desluşiri unor astfel de sensuri, dicolo de pudoare, credem că este timpul să conştientizăm şi să acceptăm sensul cuvintelor argotice româneşti, în cazul nostru, provenite din limba rromani.

18 ianuarie 2006                                                                                 Gheorghe Sarău

Anunțuri

Astea sunt cuvinte rrome?

Posted in Uncategorized de gheorghesarau pe Iulie 7, 2009

Ce vorbim? Astea chiar sunt vorbe “ţigăneşti”?  – II –

Caştaliu, caştalie, caştalii

Auzim, adesea, la rromii vorbitori de limbă rromani, formulări de tipul „Lasă-l, că este caştaliu! Nu ştie rromanes!”. Cum s-a ajuns la o astfel de asociere, vom vedea în cele ce urmează. După cum se ştie, în limba rromani există cuvîntul kaśt „lemn” (iar la unii rromi, care au pierdut cuvântul vechi rukh „copac, pom” are şi acest înţeles). Cu sufixul responsabil pentru „aspectul”, „dotarea, înzestrarea cu ceva”, anume –valo (-i, -e, -e), se formează, pornindu-se de la substantivul masc. kaśt „lemn”, adjectivul kaśtvalo „lemnos, cu aspectul lemnului”, formă care – prin frecventa trecere a lui –v- în semiconsoana –w- │u│- a fost percepută kaśtwalokaśtualo│ şi, mai departe, cu trecerea timpului, a rămas forma foarte răspândită, kaśtalo (lucru care, de pildă, în alte situaţii nu s-a întâmplat: barvalo, ratvalo etc.). În treacăt fie spus, însuşi sufixul –valo merită o discuţie aparte, el fiind la origine substantiv, cu sensul de „câştig, profit; posesie; dotare” şi care, prin gramaticalizare, a devenit sufix derivativ (v. cuvântul din întrebarea „Kaj si murro valo?” / „ Care este câştigul meu?”, apărută în comunicarea personală avută cu rromul căldărar Tache Lepădatu, în anul 2002, la Lacul Sărat (Brăila), subiectul fiind originar din zona buzoiană).

Întorcându-ne la cuvintele kaśtalo (sg., m.) / kaśtale (pl., m.), kaśtali (sg., f.) / kaśtale (pl., f.), care, din perspectivă morfologică, sunt adjective, vom observa că, în afara primului sens menţionat, cel de „lemnos, cu aspectul lemnului etc.”, prin schimbarea valorii gramaticale, aceste adjective trec în substantive şi capătă noi sensuri: kaśtalo „lemnar; dulgher, cioplitor în lemn, tâmplar” (s.m., sg.) / kaśtale „lemnari; dulgheri, cioplitori în lemn, tâmplari” (s.m, pl.), respectiv, corespondentele feminine kaśtali (s.f., sg.,) / kaśtală (s.f., pl.).

Dar evoluţia sensurilor nu se opreşte aici, deoarce kaśtalo (s.m., sg.) / kaśtale (s.m., pl.), kaśtali (s.f., sg.) / kaśtale (s.f., pl.) au dobândit semnificaţii noi, anume „nevorbitor al limbii rromani” (s.m., sg.) / „nevorbitori ai limbii rromani” (s.m., pl.), respectiv „nevorbitoare de limbă rromani” (s.f., sg. şi pl.).

Cine sunt, totuşi, aceste persoane nevorbitoare de limbă rromani şi în care context a apărut aceast nou sens pentru, de-acum, substantivele kaśtalo, kaśtale, kaśtali, kaśtală? Noul sens are legătură cu grupurile de „băieşi” (denumire ce face trimiteri la cuvintele de provenienţă latinească şi / sau maghiară ce desemnează „mina”, „puţurile de extracţie minieră, auriferă etc.” şi profesia de „mineri; culegători de metale rare etc.” –  în arealul transilvănean, bănăţean, dar şi în zone din Croaţia – v. comunitatea Mănăştur (sic!) – ori din Ungaria, Serbia, Macedonia, Bulgaria, Grecia etc.) -,  respectiv, cu cele de „rudari”, denumire echivalentă, uzitată în sudul şi estul României.

În România, aflăm de la redutabilul românist, Ion Calotă de la Universitatea din Craiova, că băieşii au fost menţionaţi în Transilvania la începutul sec. al XVII-lea (Ion Calota, Rudarii din Oltenia, Craiova: Editura Sibila, 272 p. + 48 p., 1995).

Ce au astăzi în comun toţi „băieşii” şi „rudarii”? În primul rând, limba, evident!. Dar care limbă? Nu limba rromani, căci aceştia sunt românofoni (vorbitori ai unuia / unor graiuri româneşti), în ciuda răspândirii lor enclavizate în toată zona menţionată. Este de înţeles că grupuri de ludari şi de băieşi sunt întâlnite, ca efect al migraţiei, şi în alte zone ale lumii, îndeosebi în America de Sud. Rudarii / băieşii se îndeletniceau cu adunatul firicelelor de aur din prundişul râurilor aurifere, în vecinătatea minelor, având aşezări de-a lungul apelor, acolo unde, pe timp frumos, de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumnitru, îşi puteau exercita această meserie. De bună seamă, pe timp nefavorabil, invers, de la Sf. Dumitru la Sf. Gheorghe, se asista la o a doua lor îndeletnicire de refugiu, cea de prelucrători ai lemnului („lemnari; dulgheri, cioplitori în lemn, tâmplari”) ori ai arbuştilor, ai arborilor sau ai plantelor erbacee acvatice ce creşteau pe marginea apelor (salcie / răchită, papura, plopul, în general arbori de esenţă moale). Aşa au apărut profesii adiacente, din seria celor exercitate, de regulă iarna, ca: lingurari (confecţioneri de linguri din lemn, blidari (confecţioneri de străchini, blide sau vase din lemn), fusari (confecţioneri de fuse pentru îndrugatul lânei sau al bumbacului), corfari / coşniţari (confecţioneri de coşuri, coşniţe împletite din răchită, din diversele tipuri de sălcii, confecţioneri de paporniţe – împletite din papură), rogojinari (confecţioneri de rogojini din papură) etc.

Prin cioplitul lemnului, băieşii / rudarii executau mese scunde cu formă rotundă, cu trei picioare, a căror înălţime nu depăşea 30-35 cm, la care se servea masa (evident şi populaţia majoritară utiliza aceste mese), ele fiind însoţite de scaune de aceeaşi dimensiune şi formă (rotunde, cu trei picioare). Aceştia meşteşugeau, de asemenea, albii din scorbura unor copaci, pentru spălat şi scăldat, coveţi / căpisteri, jgheaburi la fîntîni, pentru adăpatul animalelor, cioplite, de asemnea din trunchiul copacilor, – de aici denumirile de covătari -, uneori roţi de lemn pentru care, căruţe, trăsuri, pentru fântâni – de aici denumirea de rotari -, lăzi de zestre, solniţe, suporturile de lemn / „caprele” pentru albia de spălat, jucării din lemn pentru copii etc. etc.

Vorbitorii de limbă rromani i-au denumit pe toţi aceştia, trimiţând la a doua lor profesie – kaśtale „lemnari, dulgheri etc.”- mai cu seamă când prima ocupaţie, cea de bază, de culegători de metale din râuri, a devenit nerentabilă.

Cum însă aceştia sunt nevorbitori de limba rromani, al treilea sens devine cel mai circulat astăzi, cu accepţiunea de „persoană care nu vorbeşte limba rromani”, fiind, prin extindere, atribuită nu numai rudarilor / băieşilor, dar şi unor grupuri de rromi ori persoane rrome care nu vorbesc această limbă, deşi familiile lor au vorbit-o cândva. Şi, aşa, descifrăm cuvintele des întâlnite, caştaliu, caştalie, caştalii…

conf. dr. Gheorghe Sarău                                                        20 iunie 2009

Bine ati venit

Posted in Uncategorized de gheorghesarau pe Iulie 7, 2009

Dragi de toti!

Iata, ne revedem si pe blog!

Va astept cu intrebari!

« Pagina anterioară