Acestea chiar sunt cuvinte rrome? – I-

Ce vorbim? Astea chiar sunt vorbe “ţigăneşti”?

S-a dus vremea când toată lumea credea că mişto vine din germ. “mit Stock”, adică “cu baston”, care va sa zică, “frumos, bine, şic”. Între timp, mai cu seamă după 1990, când, “la vedere”, începe să se studieze şi să se cultive limba rromani, o seamă de “enigme“ lexicale sunt dezlegate. În anul 1966, studiul de 92 pagini publicat de marele lingvist Alexandru Graur în anul 1934 (v. “Buletin Linguistique”, II (1934), p. 108 – 200), dedicat împrumuturilor în limba română din limba rromani, avea să fie revizuit şi îmbogăţit de ilustrul turcolog Vladimir Drimba, dar, din păcate, oprit de la difuzare. Abia în anul 1992, articolul său avea sa fie “re”publicat în aceeaşi revistă, “Studii şi Cercetări Lingvistice”, XLIII /1992/, nr. 2 (p. 173 – 190) şi nr. 3 (p. 253-278).

Dar, dincolo de decodările oferite de către cei doi lingvişti, argoul românesc conservă încă zeci de mostre de sorginte rromă, am putea spune, inedite. Iată de ce, considerăm utilă trecerea în revistă a unor astfel de cuvinte intrate din limba rromani în română.

Dacă la nivelul cuvintelor, multor elemente româneşti le-a fost desluşită originea rromă (a se vedea arhicunoscutul barosan “eşti mare”, perceput ca “om mare, realizat, cu dare de mînă, om influent”), pentru alte cuvinte din argoul românesc există încă necunoscute. Pe de altă parte, chiar dacă, uneori, se “bănuieşte” originea rromă a unora dintre acestea (bulit, paradit, soilit etc.), puţini vorbitori care le utilizează ar putea să le explice  provenienţa. Cu alte cuvinte, la origine rrome, ne-am obişnuit într-atât de mult, încât cu greu am putea crede că ele sunt, într-adevăr, rrome. Aici am putea aminti, de pildă, numele de familie “româneşti?” şi poreclele, care s-au configurat în jurul cuvintelor rrome – nucleu kar “organ sexual masculin” şi bul “fund, anus”: Bulache, Buleaua, Buleandră, Carabulea, Carbarău, Marolicaru (cf. marro, manro, mangro, mandro “pâine”; li “;şi”), Tilicaru (cf. tikno, tikni”mic, mică”) sau în contextul altora (v. rr. mol “vin” şi numele de familie Molan ş. a.). Să notăm că bul a generat cuvinte în argoul românesc şi la nivelul substantivelor comune: bulan, bulău ş.a.

Dimpotrivă, alte cuvinte devenite recent româneşti sunt considerate rrome, deşi nu au legătură cu limba rromani (v., de ex., naşpa).

Şi la nivelul expresiilor, auzim, de multe ori, expresii “româneşti”, care, de fapt, sunt calcuri ori împrumuturi din limba rromani: a da cu vastul “a fura” (v. lb. rr. vast “mână”), Ce mi-e Tutea, ce mi-e Mandea, adică “(îmi) este totuna”, “tot un drac” – aici Tutea şi Mandea vin din formele de locativ ale pronumelor personale tu (tute “la tine”), respectiv me (mande “la mine”), pentru situaţii de tipul “Ce mi-e la tine, ce mi-e la mine”. Aici, încadrăm, evident, şi expresiile construite cu forma de locativ mande “la mine, în mine”: “Păi, tu îi spui astea lui Mandea?!”

Mukh les - ceea ce în limba rromani înseamnă “lasă-l!” – a dat în limba română “mucles!”, “taci!, atenţie!”. Pronumele personal vov “el”, în acuzativ les, se referă la “ea”, la “gură” (muj, în rromani, fiind de gen masculin, “el”). Într-o exprimare eliptică, trebuie să observăm că este vorba de Las-o! Tacă-ţi gura!, ceea ce, este de presupus că, într-o anumită conjunctură, “observatorii” neştiutori ai limbii rromani, s-au grăbit să decodeze prin “lasă-l (în pace)”, dar, de fapt, mesajul era: “Las-o! (Lasă gura!, Taci!). Se observă şi o variantă “feminină”, mecla (cf. rr. mekh la “las-o!”), dar este posibil ca raţionamentul eliptic să fi fost altul: “las-o [că este urâtă!], devenit şi “uite ce meclă are!”.

Ne apropiem, astfel, de “mui” (cf. rr. muj “gură; faţă”), care a generat în limba română o serie de cuvinte, sintagme şi expresii: muian “faţă urâtă”, muie, la muie, muist, muistăetc.

Unele cuvinte româneşti au apărut şi ca rezultat al confuziilor de sensuri din limba rromani. De pildă, în cazul cuvântului românesc caraliu, vorbitorii rromi de limbă rromani uneori au perceput cuvântul rrom hanralo [scris şi xanralo] “gardian, om al legii dotat cu hanro (“spadă, sabie”) în contextul altui cuvânt rrom (v. vulg. rr. karalo).

Dincolo de “şocul” desluşiri unor astfel de sensuri, dicolo de pudoare, credem că este timpul să conştientizăm şi să acceptăm sensul cuvintelor argotice româneşti, în cazul nostru, provenite din limba rromani.

18 ianuarie 2006                                                                                 Gheorghe Sarău